Eddy Merckx venea la Turul Flandrei 1969 cu o sete uriaşă de victorie. Deşi avea 24 de ani, în palmaresul belgianului străluceau succese de care alţii nu se apropiau într-o carieră întreagă. Cu toate acestea, Turul Flandrei rămânea un vis interzis. 1969 a schimbat însă istoria.
Eddy Merckx pornea în Turul Flandrei 1969 purtând dulcea povară a succeselor din Milano – San Remo, Turului Italiei, Paris – Roubaix sau Campionatul Mondial. În faţa i se aşterneau peste 250 de kilometri de şosea dură, pavată cu piatra cubică, într-o zi în care primăvară parcă uitase să respire: ploaie rece, vânt asemenea, temperaturi ce se chinuiau să depăşească limita îngheţului. Dar pentru viitorul “canibal” se pregătea răsăritul.
Zorii cursei l-au găsit dând atac după atac, până când a reuşit să facă uitat jumătate din pluton. Pe Ould Kwaremont a apăsat din nou pedala cu furie, iar acum doar 22 de temerari i-au mai ameninţat supremaţia. Pe Muur de Grammont, Merckx detonează bomba finală, iar adversarii îl pierd din ochi. Începea însă lupta supremă, lupta cu sine, cu limitele sale, dar şi cu echipa din maşină, care privea uluită. Vântul se revărsa din faţa cu o forţă ce doar dorinţa de victorie o întrecea. “Eşti nebun? Vei muri în vântul ăsta, aşteaptă grupul”, îi striga din maşină directorul Guillaume Driessens. O înjurătură în flamandă şi Merckx rămâne singur împotriva furiei naturii.
Dar în acea zi, soarele strălucea puternic pe strada Eddy Merckx. Sosire de gală în apropiere de Gent, un succes nebun pentru un rutier ce nu avea egal. Adversarii veneau spăşiţi, după cinci, respectiv opt minute, încununând astfel o victoria voinţei, dusă dincolo de limitele umanului. O medie orară de 40,89 de kilometri întregea tabolul din care nu făceau parte decât Merckx şi coechipierii săi. Driessens fusese eliminat chiar de “Canibal”, care a refuzat să îi acorde vreun merit directorului său sportiv.
Fotografii: cyclingrevealed.com