Românii şi Turul Franţei

Istoria Turului Franţei nu este foarte generoasă cu ciclismul românesc. Zgârcită am putea spune fără teama de a greşi. O singură participare (1936), patru ciclişti şi tot atâtea abandonuri sunt cifrele seci ale statisticii care amintesc de România în Turul Franţei. O poveste scurtă, efemeră, un episod al istoriei ciclismului românesc peste care se trece întotdeauna extrem de uşor. Când se face referire la românii din Turul Franţei, sunt amintiţi în treacăt cei patru temerari, se spune că au abandonat şi, uneori, ne mai sunt prezentate şi rezultatele lor. Astăzi vom încerca să depăşim tipicul relatării fugitive şi să ne oprim asupra unicei prezenţe româneşti din Turul Franţei.

Ciclismul românesc din anii ’30 ai secolului trecut abia scotea capul în lume. Turul României era unul dintre acele momente în care Europa vorbea despre sportul de la poalele Carpaţilor. Chiar dacă marile forţe cicliste nu îşi trimiteau crema, în Turul României participau ciclişti valoroşi din ţări dezvoltate în domeniu, iar faptul că cele trei ediţii ale Micii Bucle desfăşurate în perioada interbelică au revenit rutierilor străini, vorbeşte de la sine despre valoarea competiţiei. Francezii nu ocoleau şoselele noastre, astfel că ecoul despre faptele României cicliste a ajuns şi la Paris. Aici, însuşi Henri Desgrange a decis să facă invitaţii către ţările estice ale Europei, România fiind una dintre ele. Cu toate că situaţia financiară era dezastruoasă, federaţia de specialitate, cu marele merit al preşedintelui Vasile Canarache, a reuşit să facă rost de fondurile necesare deplasării în Franţa a celor patru ciclişti ce aveau să formeze naţionala României. După un circuit de preselecţie extrem de interesat, au fost aleşi cei patru temerari, cei mai buni rutierii români ai momentului respectiv (foto, de la dreapta la stânga): Virgil Mormocea (27 de ani,), Constantin Tudose (25 de ani), George Hapciuc (26 de ani) şi Nicolae Ion Ţapu (29 de ani). Presa vremii acorda evenimentului spaţii largi, iar una dintre cele mai interesante asocierii a fost făcută de Geo Bogza, care asemuia plecarea românilor în Turul Franţei cu voiajul lui Cristofor Columb, în urma căruia a fost descoperită America.
La Paris, românii au fost întâmpinaţi cu onorurile cuvenite oricărui participant, presa locală îi prezenta ca adevăraţi zei, dar de acest tratament aveau parte toţi cicliştii înscrişi în competiţe. Simpla participare în Turul Franţei  îţi dădea notorietate. Despre dificultatea cursei, românii îşi vor da seama cu două zile înaintea startului oficial, la un antrenament pe traseul primei etape. Îngânduraţi, ai noştri treceau la un alt nivel al ciclismului.

Etapa 1: Paris-Lille, 258 de kilometri
Pentru românii obişnuiţi cu un anumit ritm, startul în Turul Franţei a fost asemuit cu un iureş. Practic, cicliştii noştri nu au avut timp să se dezmeticească, cel mai curajos dintre ei dovedindu-se Constantin Tudose. Acesta a reuşit să facă o figură frumoasă în debutul etapei, în prima sută de kilometri aflându-se în plutonul fruntaş. Dar în acel moment a început ploaia, iar românilor le-a fost foarte greu să menţină un ritm constant. Mormocea, Hapciuc şi Ţapu mergeau împreună, dar ultimul avea să taie un cauciuc, fiind nevoit să se oprească. După ce i-a fost remediată problema, Ţapu a recuperat avansul luat de ceilalţi doi coechipieri, iar în apropiere de finalul etapei cei trei l-au prins şi pe Tudose. Etapa a fost câştigată de elveţianul Paul Legli, în timp ce românii sosea la peste o oră, în ordinea Marmocea, Hapciuc, Ţapu, Tudose. La finalul etapei, românii au aflat că participaseră la una dintre cele mai rapide etape, cu o medie orară de 37 de kilometri!

Etapa 2: Lille – Charleville, 192 de kilometri
Desfăşurată tot pe o ploaie torenţială şi tot cu o medie orară ameţitoare, etapa secundă avea să fie ultima pentru Tudose. Dorind să iasă în evidenţă cu orice chip, rutierul nostru a intrat într-un viraj cu viteză mult prea mare şi s-a izbit de o bordură, după care a căzut în public. O lovitură extrem de puternică la şold i-a încetit ritmul, iar Tudose a ajuns la finalul etapei cu o întârziere nepermis de mare, fiind descalificat. Ţapu a avut parte de o nouă pană în această etapă, în vreme ce Mormocea avea probleme cu şaua. Sosirea celor trei români a fost de asemenea modestă, în coada clasamentului. Mormocea avea aproape 30 de minute întârziere, Ţapu 38, în vreme ce Hapciuc sosea la aproape 52 de minute de învingătorul etapei, Robert Wierinckx.

Etapa 3: Charleville – Metz, 161 de kilometri
Românii au plecat în etapa a treia extrem de dezamăgiţi. Obosiţi după efortul uriaş depus în stagiile anterioare, cei trei se menţineau cu dificultate în coada plutonului. Pe parcursul etapei, cei trei se întâlnesc într-un pluton codaş şi, resemnaţi, pedalau fără ambiţie. Cei mai buni mergeau foarte repede şi în acea etapă, astfel că românii au ajuns la Metz cu două minute mai târziu decât limita oficială. Au fost descalificaţi şi astfel au părăsit şi ei caravana.

Regretele ulterioare au fost tardive. Etapele ce au urmat au fost parcurse cu viteze mult mai mici, mai apropiate de valoarea rutierilor români. Ţapu chiar spunea că dacă ar fi organizat plutonul în care se aflau ajungeau la Metz în timp util. N-a fost să fie, dar cei patru au fost singuri împotriva unor adevărate maşini de ciclism. Tricolorii nu au avut nici măcar antrenor în Franţa, iar de echipă mecanică nici nu putea fi vorba.

Surse foto:
– Enciclopedia educatiei fizice si sportului din Romania (foto mare)
– letour.fr / Presse Sports (foto mic)